Mi se pare ca “huliganismul” anilor 1930 se repeta. Nevoia aia de schimbare radicala, de scuturat de toate sabloanele unui model parental depasit, desuet se intampla in noi.
Da, noi, parintii anilor 2000+, noi, cei care rupem lanturile si ne strigam vrerile, noi, cei care dorim sa ne crestem copiii dupa cum simtim, sa-i iubim pana crapa inima in noi de drag, sa ne uitam la ei ca la niste mici dumnezei care ne recreeaza, ne remodeleaza, ne seteaza starile, ne comanda bucuriile si tristetile.
Sa le dam voie sa fie egali cu noi. Sa fie asa cum nu ni s-a permis noua sa fim. Huligani. Altfel. Nicidecum conformisti.
Sa-i respectam. Sa nu-i prostim. Sa nu le fim superiori. Sa nu stim noi mai bine, pentru ca intuiesc si ei la fel de bine.
Sa-i acceptam asa cum sunt. Sa nu ne inchidem in fata lor ca si cum am fi o cetate inexpugnabila, la care nu vor ajunge niciodata.
Sa le lasam spiritul sa zburde liber si sa ne lasam sufletul deschis catre ei. Sa facem lucrul ala simplu din care deriva celelalte : sa-i iubim !
Da, poate pare exagerat spus, dar eu cred ca in simtire nu exista un superlativ absolut, nu exista o limita de sus, asa ca ma pot duce cu dragul de ei pana dincolo de stele, pana dincolo de mine si pana dincolo de tot ceea ce inseamna limita gandita cu gandul ori facuta cu fapta.
Continue reading
