Eu cred ca am o problema cu armonia lucrurilor din jurul meu. Cu asezarea lor estetica in spatiu. Nu stiu daca m-am defectat intre timp sau daca asa m-oi fi nascut, cert e ca de la o vreme, pe rand, cand vizualul meu, cand auditivul imi trag cate un semnal de alarma.
In mod repetitiv de ceva ani buni, ziua de 15 septembrie sau mai bine zis prima zi a unui nou an scolar ma marcheaza bine de tot. Pe langa aglomeratia de pe strada, de parca toti au stat pititi si abia atunci ies cu mic cu mare din barloguri, ma oripileaza si ma arunca-ntr-o stare de divina dizgratie gramada de buchete de flori imbracate in musama.
Eu nu stiu cum percepeti voi asocierea asta sau cum vede potriveala asta tovarasa florareasa, dar mie mi se pare ORIBILA!
Este vorba de aceste gratioase minuni ale naturii, florile, indiferent de specie, pret, culoare or else, care sunt bine infofolite in groaznica hartie ceolofanata, musamalata si pestrit colorata, pentru o mai bine reprezentare a lor in fata destinatarelor. O incercare esuata, din punctul meu de vedere, de potentare a frumusetii florilor. A naibii socoteala!
Eu vad florile ca fiind arhisuficiente lor inselor. Exprima prin culoare, gratie, mireasma, forma o intreaga lume. De ce sa le pocim cu mizerabilele invelisuri pe care oricum nimeni nu si le doreste? Sau, cine stie, or exista si colectionari de asa ceva.
Stranse ca intr-o imbratisare, florile se aduna singure in buchete. O panglica fina in ton cu nuanta lor este suficienta, zic eu.
Mai departe, ele isi fac singure treaba. Emotioneaza, bucura, inspira.