De mica mi-am dorit sa cant. Nu sa ma fac vedeta. Doar sa pot canta. Sa transmit emotie. Sa exist in fata multimii. Sa fiu auzita, sa interactionez cu ea. Gloata de oameni ma incarca mereu pozitiv. E locul unde ma simt ca un mester manole care da din el pana la epuizare.

Cu fiorii de rigoare, emotionata pana la lacrimi, dar darza ca un ostas care-si priveste inamicul in ochi, m-am apucat de treaba.

Pe langa schimonoselile din fata oglinzii, cu narcisismul copilaresc de rigoare (moment in care am observat ca am buze frumoase :D, dar despre descoperirea stratului meu exterior, in alta postare), m-am inscris si la o forma de palat al copiilor(nu mai stiu exact cum se cheama la mine in oras) unde bagam vocalize de vreo cateva ori pe saptamana. Numai ca noi acolo cantam mereu in cor, nu individual si curgeau din glascioarele noastre mai mult colinde si chestii de sezon decat muzica usoara, asa cum isi inchipuia marea cantareata din mine.

Asa ca tot eu cu mine trebuia sa o scot la capat. M-am imprietenit nevoie mare cu casetofonul cu chip pe care il avea taica-miu de mare piesa comunista si mi l-am luat tovaras de cantari.

In perioada aceea a adolescentei mele timpurii nu intelegeam ca trebuie sa si ciripesti corespunzator ca sa te chemi cantareata. Eu stiam ca imi place, ca pot sa cant cover peste banda care curgea pe casetofon, intr-o engleza dupa ureche, si ca ma simt al naibii de bine dupa o ora de mieunat in fata oglinzii.

Pe bune! Era o descarcare extraordinara. Un mod de a te uita la tine. De a te auzi. Habar n-aveam eu ce terapie imi fac singura.

M-am oprit la un moment dat. Probabil crescusem si incepusem sa inteleg ca nu-i de mine. Ca nu sunt un talent rar. Ca alta mi-e calea.

Insa am ramas cu setea aia de cantat. Ca o azvarlire a mea, din mine. Pentru altii, daca le place sa asculte sau numai pentru mine. Un fel aparte de a ajunge la ei. Sau inapoi, tot la mine. Circular. Sau reversibil.

Un fel anume de catharsis.

http://www.youtube.com/watch?v=Mq46pQlogTY