D-ale Mariucai

stock-illustration-13866619-happy-girl-student-working-maths-homework-examAstazi, Maria, foarte fericita cand merg s-o iau de la scoala.

-Mami, avem tema pentru acasa! imi zice ea incantata nevoie mare.
-Deja? oau! exclam si eu uimita cat de repede a venit si timpul temelor.

Incerc sa ma dezmeticesc, sa pregatesc un plan de abordare a noii stari de fapt care produce atata incantare piticii mele, eleva de clasa pregatitoare.
Nu de alta, dar saptamana trecuta, de nauca, n-am fost atenta la copil cand mi-a transmis la fel de bucuroasa ca are niste versuri de invatat. Probabil m-am gandit ca glumeste. Insa ea si-a luat in serios rolul de scolarita, a citit singurica versurile si le-a bagat la cap. Astfel ca a doua zi a stiut poezia, iar invatatoarea a felicitat-o! Pustoaica, langa mine, mandra tare, ma-sa, uimita tare !

Acu’…revenind. Ca sa nu se mai repete episodul cu pricina, m-am oferit sa facem impreuna temele. Raspunsul copilei mele constiincioase si serioase si atotiubitoare de scoala si teme a fost:
-Dar, mami, de ce sa facem temele impreuna? Sunt temele mele. Ce, la scoala esti cu mine sa ma ajuti? Trebuie sa le rezolv singura. Si pot. Ma descurc. Ai uitat ca sunt desteapta?

Oooo…deci ma declar complet satisfacuta. Pustoaica deja are setarile facute. My work here is done. Eu ma duc la un suc. :)

sursa foto

Copilarie

IMG_20150829_162506891Copiii nostri cresc. Dupa ce se ridica si incep sa vorbeasca…sky is the limit. Gradinita, scoala, familie… Merg pe drumul lor, cum este firesc.

Dar noi, noi pe unde ramanem? Agatati de momentul nasterii lor, privindu-i cum invata sa zboare…speriati ca avem un job pe cat de greu, pe atat de frumos in fiece zi si in fiece noapte a vietii noastre…ca si noi invatam din nou zborul, alaturi de ei.

Cadem. Gresim. Ne ridicam,ne stergem lacrimile, ne inghitim frustrarea ca nu ne stim lectia de parinti. Si zburam mai departe. Ii privim si intelegem ca si noi avem multe de invatat de la ei. Lucruri nelumesti. Lucruri de suflet.

Copiii nostri sunt ca o mare lina, care nu a cunoscut furtuni in adancuri, gadilata dimineata de raze vesele de soare, prietena doar cu pescarusii. Sunt inocenta si iubire.

Ii vezi cum rad cu tot chipul si din tot sufletul si simti ca rasul lor e viata pura. Te gandesti cand ai ras ultima oara atat de complet? Poate intr-o zi, cand erai si tu copil… Sau cand te-ai bucurat cu fiecare bucatica din tine? In mod sigur, tot pe atunci…

Cand viata iti e zambet, iar inima,numai iubire, cand arunci cu inocenta in jur si alergi sa imbratisezi cu brate mici, lumea ar face bine sa se opreasca din goana ei adulta. Sa-si priveasca omuletii mici si sa-i slaveasca.
Continue reading

Huligani- cu mic, cu mare

Mi se pare ca “huliganismul” anilor 1930 se repeta. Nevoia aia de schimbare radicala, de scuturat de toate sabloanele unui model parental depasit, desuet se intampla in noi.
Da, noi, parintii anilor 2000+, noi, cei care rupem lanturile si ne strigam vrerile, noi, cei care dorim sa ne crestem copiii dupa cum simtim, sa-i iubim pana crapa inima in noi de drag, sa ne uitam la ei ca la niste mici dumnezei care ne recreeaza, ne remodeleaza, ne seteaza starile, ne comanda bucuriile si tristetile.

Sa le dam voie sa fie egali cu noi. Sa fie asa cum nu ni s-a permis noua sa fim. Huligani. Altfel. Nicidecum conformisti.

Sa-i respectam. Sa nu-i prostim. Sa nu le fim superiori. Sa nu stim noi mai bine, pentru ca intuiesc si ei la fel de bine.

Sa-i acceptam asa cum sunt. Sa nu ne inchidem in fata lor ca si cum am fi o cetate inexpugnabila, la care nu vor ajunge niciodata.

Sa le lasam spiritul sa zburde liber si sa ne lasam sufletul deschis catre ei. Sa facem lucrul ala simplu din care deriva celelalte : sa-i iubim !

Da, poate pare exagerat spus, dar eu cred ca in simtire nu exista un superlativ absolut, nu exista o limita de sus, asa ca ma pot duce cu dragul de ei pana dincolo de stele, pana dincolo de mine si pana dincolo de tot ceea ce inseamna limita gandita cu gandul ori facuta cu fapta.
Continue reading

Iubire de frate mai mic

stock-vector-sister-and-her-brother-80991931Nu stiu ai vostri copii cum sunt, dar ai mei se dragalesc toata ziua si in toate felurile. Atat de divers si asa de intens incat se lasa de cele mai multe ori cu ditai cucuiele, mai ales pe fruntea delicata a don’soarei sau cu bumbaceala serioasa cand pustiu’ e suparat tare.

Ati inteles perfect! Desi n-are decat un an, juniorul a inceput deja sa se impuna in joc, sa ceara ce-si doreste, sa traga de jucarii, sa tipe, sa se desfasoare… Sor’sa, fetita, na, e mai delicata, il priveste intelegatoare si amuzata. Tipa si ea, bineinteles. Si da, il provoaca si ea de multe ori. Cred ca-i place sa vada cum reactioneaza.

Si vede destule. Ultima metoda a bebelusului suparat este sa dea cu capul. Cap in cap, cap in gura si daca sor’sa nu-i prin preajma se mai da si cu capul de canapea cand nu-i convine ceva. Eu mi-s cam mirata de aste apucaturi baietesti testosteronice, ca n-am crescut decat fetita pana acum, adica am vazut finete, delicatete, blandete, mieunat dragastos, nimic asa bataios fiziceste. Dar experimentam si copilaria baieteasca si, mai ales, modul de interactiune dintre ei.
Continue reading

Dai un ban, da’ face! Dar daca nu-l dai, nu face?

money-vector-997741Ma tot intreb cum li s-a inoculat oamenilor ideea ca daca platesc, primesc ceva pe masura banilor dati. Adica ceva valoros. Am fost invatati ca valoarea lucrurilor sta in bani. Cu cat e mai scump, cu atat e mai bun. Daca dau bani, e clar ca voi primi ceva cu greutate in schimb.

Par exemple, as putea sa ma simt mai bine daca in loc sa merg la psiholog(aici ma refer la momente de descarcare, normale si nu la cazuri care chiar necesita ajutor avizat) as suna/m-as intalni/as discuta cu o persoana draga mie care stiu ca m-ar asculta si de la care poate as primi chiar si niste sfaturi de bun simt?

Probabil ca da, facem si asta, dar o facem numai cu scopul de a ne usura de povara de moment. La sfaturi nu prea aplecam urechea, consideram ca daca nu vin din partea cuiva scolit in domeniu, caruia trebuie sa-i platim pentru ele, cat si pentru timpul de a ne asculta, nu sunt bune de luat in seama.

Oamenii nu sunt invatati sa primeasca gratis nimic. Sau mai bine zis nu eticheteaza ca fiind de calitate lucrurile pentru care nu platesc. Asta inseamna marketing for everything.

Cutumele societii de consum ne invata sa nu oferim fara sa primim ceva in schimb, sa nu cumparam ceva valoros decat daca are un pret scump, sa nu ne dam degeaba, trebuie sa ne stabilim o valoare care sa cantareasca la fel de mult cat greutatea noastra in cea mai pretioasa piatra ori moneda.

Apoi si in relatia cu copiii nostri, cumva ni se inoculeaza aceleasi concepte. Daca nu-ti imbraci copilul de la cele mai tari magazine(cu preturi scumpe, se-ntelege), daca nu-l dai la toate optionalele posibile(chiar daca asta inseamna sa-l chinui si sa-i furi din timpul jocului, din timpul copilariei lui, care este doar al lui, acum, aici), daca nu il dai sa invete toate limbile pamantului la cele mai prestigioase scoli, costisitoare, de altfel, daca nu faci in asa fel incat tot aspectul lui exterior sa fie impecabil, cel mai frumos, cel mai bine imbracat, cel mai studios, primul la toate concursurile, cel mai cuminte, cel mai obedient, cel mai mai si mai mai dintre toate, atunci se cheama ca nu-ti valorizezi copilul.
Continue reading

Cum sa pastrezi misterul despre Mos Craciun

free-vector-cartoon-santa-claus-and-elk-vector_094533_Santa Reindeer (2)Ma tot gandesc cum sa fac sa-l aduc pe Mos Craciun anul asta la noi in carne si oase.

Maria l-a vazut cand era mai mica, dar atunci nu pricepea ea cine e sub mustatile albe, insa acum e destul de mare cat sa poata deconspira fake-ul.

As vrea sa-l avem prezent mai ales pentru pustiul cel mic care-l va vedea pentru prima oara. Si imi doresc sa fim cu totii in jurul bradului, nu vreau sa o las deoparte pe ea si sa organizez momentul doar pentru el.

Asa ca imi trece prin minte un plan. As vrea sa inventez o poveste care sa devoaleze o parte a misterului in costum ros, dar sa pastreze vie imaginea Mosului si istoria lui.

Si ma gandeam sa ii povestesc pustoaicei ca exista dati cand Mosul, de batran ce e, nu reuseste sa zboare cu sania lui pe la fiecare casa. El are multi ani si oboseste repede. Ii este tare greu sa coboare cu sacul ala greu in spinare pe hornul caselor ori sa urce pana la un etaj superior. Si atunci le scrie oamenilor draguti din oras si ii roaga sa-l ajute cu impartitul cadourilor. Sa ii delege pe ei sa fie mos craciuni.
Continue reading

Wish list

As vrea sa pot fi toata viata prietena copiilor mei, partenerul lor de joaca, bratele intre care plang si rad, umarul pe care se sprijina la bine si la rau.

As vrea ca ei sa inteleaga ca mami si tati sunt oameni reali, care au si zile bune,si zile rele, care pot fi fericiti ori tristi.

As vrea sa-i invat sa fie autentici, sa fie ei, sa spuna ceea ce gandesc despre persoanele si lucrurile din jur.

As vrea sa fiu parintele care spune cu usurinta “imi pare rau” sau “am gresit”, fara sa vad in asta un mod de a ma arata inferior lor, ci mai degraba real, uman.

As vrea sa-i pot asculta mai mult si sa pot vorbi mai putin.

As vrea sa le arat ca ii respect, chiar daca sunt mici, mai mici decat mine. Sa simta ca pot avea pareri, preferinte, ca varsta nu inseamna decat experienta in plus, nu si pretentia de a detine adevarul absolut.
Continue reading

Cand tatii stiu mai multe decat mamele nascatoare

Am intalnit un astfel de tata astazi.

Ora pranzului. Scriam eu ca o caprioara diafana un post pe blog, cand, din camera bebeluseasca, se aude mormaiala de trezire a domnului Liniutza, pustiul meu cel mic, acompaniata de niste tuse si de niste muci zgomotosi.

Ma uit la ceas, pfoai, trecut de 12, deja trebuia sa fiu iesita pe usa, in drum spre gradinita ca s-o iau pe Marie. Il imbrac repede pe copchil, il asez in carucior, imi iau geanta tovarasa de expeditii zilnice si purced spre metrou. Bineinteles, in toata agitatia mea, uit manusile de fetita ale pustiului si biberonul cu apa, dar iau niste biscuiti cu mine ca sa aiba ce rontai pana la destinatie.

Afara, brrrr, frig si pace. Eu, intruna in razboi. Cu timpul, cu memoria, uneori cu gargaunii, alteori cu neuronii, dar intr-o agitatie permanenta care ma tine ocupata cu mine si cu ce se intampla in jur, nu mai departe de maxim 1-2 metri.

Ajungem vite, vite la metrou, ne urcam in tren si coboram dupa doua statii ca sa schimbam magistrala. Pustiulica molfaia de zor la biscuiti, mai baga si niste muci pe langa, mai si tusea, in fine, tot tacamul de sarbatoare. Dar era linistit si putin molesit de trecerea de la aerul rece de afara la cald.

Urcand cu liftul sa trecem dincolo pentru celalalt metrou, pe muciulica il apuca tusea in timp ce manca biscuitii. Si s-a inecat cu mancare, plus muci. Eu, stapana pe situatie, incercam sa-l linistesc, ca-l apucase maraitul. Langa mine, foarte aproape apare instantaneu un nene de la metrou, adica un fel de gardian care urmareste sa fii cinstit si sa iti taxezi cartela ori de cate ori intri. Initial nu l-am bagat in seama, ca mi s-a parut inoportuna aparitia lui si m-am gandit ca poate s-a speriat de moaca lu’ fi-miu si s-a apropiat ca sa ne ajute sau ceva.
18274584-family-icons-father-holding-his-baby--vector-illustration
Neee. Acest nene a inceput sa ma mustruluiasca intocmai ca o mamica perfecta in perfectiunea ei(copilul apucase sa se linisteasca, trecuse momentul cu inecatul):
-Doamna, dati-i copilului niste apa, niste laptic, are nevoie si el saracul, ca i-a ramas biscuitele pe gat.
-Multumesc pentru sfat, dar e bine acum. Si-a revenit. Plus ca nu am apa la mine, am uitat biberonul acasa.
-Vai, doamna, cum ati putut face asta !?
– !!!! aaaa !!!! adica ???
-Pai cum sa plecati cu micutul de acasa fara tot ce-i trebuie…daca i se face sete, daca i se face frig..aveti vreo paturica la dvs, ca ati vazut ce ger e afara.
-Aaaaa….pai e foarte bine imbracat, iar apa chiar am uitat-o ca am plecat in graba, de obicei nu mi se intampla, insa acum….
Continue reading