Mi-e dor. Dor de primavara care ramane. Care anima. Care zambeste.
Mi-e dor la fel ca anul trecut. La fel ca dintotdeauna. Ca in copilaria mea cand de la primul ciripit si de la prima raza de soare ochii imi sclipeau in pasteluri.
Si reflectau florile de cires.
Anul asta m-am tot targuit cu ea si …degeaba. 
Nici macar noul bebe ce-mi creste-n pantece nu a reusit s-o imbuneze.
Mi-e teama sa nu fie o primavara trista. Sa nu-i mai placa pomii infloriti sau zambilele si narcisele deja in pete de culoare si sa vrea doar sa planga. Intruna. Pic cu pic.
Sa nu-i pese ca totul se vrea renascut, atat natura, cat si omul.
Se pare ca din jiltul ei tapetat cu magnolii i-a poruncit soarelui sa se copilareasca putin.
Stia ca-i place joaca de-a v-ati ascunselea. Si i-a dat mana libera. La harjoana. Cu norii. Cu noi. Cu intreaga fire.
Si totusi eu mi-am sadit in glastra sperante. De timp cald. De suflu primavaratic. De adieri inmiresmate. Pana si bebe parca e mai vioi in zilele insorite. Se vrea gadilat de raze aurii prin burtica mamei.
Si parca ii cere ajutor Mariucai, surioara lui, copila cu par balai care zi de zi, dis de dimineata, in drum spre gradinita, se roaga soarelui sa-i zambeasca si sa-i mangaie carliontii aurii.
Copilul din mine simte altfel primavara de cand e mamica. Mamica de Mariuca. Si de fratior de Mariuca.
Si o implora sa nu mai zaboveasca mult.
Avem asa multa nevoie de soare, de culoare, de miresme!