Ma uitam deunazi in metrou la doua fete de liceu care discutau. Erau imbracate cu tricouri inscriptionate cu niste embleme (din pacate, n-am putut vedea ce scrie pe ele, banuiesc ca era vorba de liceul la care mergeau pentru ca pareau gen uniforme).
Mi-au atras atentia prin faptul ca erau total diferite de majoritatea pustoaicelor extrem de colorate, galagioase, unele cu suncile pe afara gandind si ‘facand’ pe note de manele, altele machiate ca niste clovni gata de show…in fine, tipologia e diversa si intentia mea nu este s-o dezvolt acum.

Ceea ce m-a frapat la copilele acelea este normalitatea lor. Sau mai bine zis, anormalitatea lor fata de sablonul generatiei lor. De fapt, m-a impresionat normalul lor, firescul, naturaletea si placerea cu care isi purtau varsta. Fara excese. Fara sa fie in trend. Linistite, purtand discutii cuminti despre lucruri serioase.

Daca ochiu-mi nu mai bate asa cum trebuie, in schimb urechea auzea si parca nu se mai satura(desi nu e tocmai ortodox) sa asculte discutiile altora. Dar uitandu-ma la ele, am avut o revelatie:cat de mult conteaza oamenii cu care te inconjori!

Si pentru ca stiu ca pentru pustoaica mea va veni o vreme cand lumea din jur va incepe s-o influenteze, iar eu voi fi parintele probabil hulit, ca, deh, au si adolescentii perioada lor de razvratire, mi-am dat seama ca pot face indirect ceva foarte important pentru ea.
In cei sapte ani de acasa, atata vreme cat copiii nostri invata de la noi, ne copiaza, ne mai si asculta, inocenti, vreau s-o invat ca lumea lor mica, micii omuleti cu care intra in contact pot fi potriviti sau nu pentru ea. Ca sunt copii si copii, ca nu toti ii pot fi prieteni.
Continue reading →