Prezentarile, meetingurile, workshopurile sunt la moda si eu zic ca e bine asa.
In viteza cu care totul se misca astazi, cu greu reusesti sa-ti introduci in agenda zilnica tot ce ti-ai dori sa faci. Preferi sa rezolvi probleme care ard, ce tin de nevoi curente si ce se vor rapid satisfacute, pentru ca abia apoi sa-ti tragi putin sufletul si sa gasesti ragaz si pentru lucruri ce ar raspunde dorintei de cunoastere, indiferent de formele pe care le capata acest concept.

Si in acest scop nobil de deschidere a mintii, schimb de experiente, largire de orizont, se recurge la diverse intalniri care-si au poate un stramos in cozeriile de pe radio-sant de duminica, in discutiile de multe ori cu iz politic din poiana fierariei lui Iocan sau chiar in nevinovatele rendez-vous-uri intre prieteni, care dupa prima bere incep sa filozofeze despre viata si celelalte.

Toate aceste tipuri de intalniri, la inceput generale, cu teme diverse si apoi, in timp, cizelate pana la nivelul de selectie a unui anumit tip de participant si a unui subiect cu precizie ales, sunt, in opinia mea, o puternica interconectare a mintilor si a spiritului. Si nu sunt fan intalniri dubioase, gen miscare absoluta and staff. Ma refer la acele meetinguri care te imbogatesc prin content, prin oameni noi si,implicit, viziuni diferite. Prin faptul ca iti dau posibilitatea, ca impreuna cu altii, sa devii, sa evoluezi, sa imparti si sa primesti.

Numai ca, ai nostri ca brazii, pe langa faptul ca se decid cu greu sa ia parte la aceste tipuri de adunari, mai cauta sa fie si rasplatiti cumva. Ca si cum ar fi acolo doar pentru a umple sala, nicidecum pentru a se umple pe ei cu informatie.
Chiar discutam cu un prieten zilele astea despre o prezentare la care participase si imi povestea ca la un moment dat cineva din sala a pus problema cum ca daca organizatorul/speakerii ar da mai multe recompense(gen mai multa bere) probabil ca s-ar strange mai multi participanti. Evident ca sunt destui care se gandesc sa nu plece cu mana-n gura de acolo, ca doar sunt prezenti asa, de dorul lelii si nu de dragul experientei care inseamna inca un pas inainte pentru evolutia lor.

Ceea ce inca ne tine pe noi, ca popor, pe loc, este, cred eu, si acest mod de a privi lucrurile, tocmai prin prisma consistentei materiale, sa ni se dea ceva, sa primim cadouri, premii, multe de-a moca, cu minim de efort, si sa punem nimicurile astea materiale la loc de cinste ca si cum ele ne-ar defini pe noi in devenirea noastra ca oameni, ca minti, ca suflete sau, de ce nu, chiar ca profesionisti in domeniul in care activam.