Vorbeam zilele trecute cu o prietena, mama a doi copii si ea, despre scoala, despre educatie, despre ce am avut noi sau mai bine zis ce nu am avut noi, dar speram sa aiba generatiile pruncilor nostri.

Despre faptul ca ne-ar fi placut ca scoala, cu toate formele ei, de la gradinita pana la facultate, sa poata sa ne descopere talentele si apoi sa ne ghideze vocational. Sa ne faciliteze descoperirea de sine. Intr-un mod frumos si util. Sa ne invete sa luam decizii. Si apoi sa ni le asumam. Sa ne povesteasca despre cum functionam noi, ca euri, nu prin o suta de mii de teorii psihologice si comportamentale, ci lasandu-ne sa ne jucam frumos cu bucatele din noi, pentru a ne cunoaste mai bine si, implicit, pentru a ne gestiona mai bine. Sa ne stimuleze sinapsele. Sa putem gandi procesele logic. Cu inceput si sfarsit. Sa stim sa formulam argumente pentru parerile noastre. Si, inainte de asta, sa AVEM pareri. Sa ne stimuleze sa emitem idei despre cum percepem realitatile din jurul nostru. Si apoi despre noi. Despre lume.
Sa fim empatici. Sa relationam sanatos cu totul in jur. Oameni,animale, natura.
Sa nu ne fie rusine si frica. De nimic. Aici nu vorbesc de nesimtire. Ci de o atitudine subiectiva, dar sanatoasa fata de lume. Sa ne intelegem rolul si rostul in raport cu toate.

Nu doar sa ne masoare memoria si atat.

Toate generatiile trecute se lauda ca avem o scoala care a scos minunati absoventi. Da, unii care stiau a memora. Carora li se spunea ce sa faca. De catre regim. De catre oricine. Invatati sa astepte mereu confirmari din afara. Oameni care trebuiau doar sa execute, nu sa gandeasca. Nu sa rosteasca. Nu sa simta. Si care apoi, pentru ca asta era modelul pe care il cunoasteau despre viata si relationare, sa ceara aceleasi lucruri si copiilor lor. Sa fie obedienti. Ei stiu mai bine ce si cum trebuie copilului. Copilul nu stie, ca e mic si prost. Si e mic si prost si cand se face mare. Avem datoria sa-i aratam ce sa faca. Cum sa faca. Daca eventual el vrea altcumva, ne opunem.

Si iata-ne,minunati fii si minunate fiice ale acestei tari cum ne dam noi acum cu capul de toti peretii incercand sa ne intelegem copilaria, parintii, profesorii, incercand sa rupem lanturile care ne-au tinut legati de sabloane, concepte fara viata, stereotipii idioate, ce e bine/ce nu e bine, ce trebuie/ce nu trebuie, luptandu-ne cu ceea ce nu ne place la noi, cu tendinta de a controla si noi la randul nostru proprii copii, de a le cere sa taca si sa ni se supuna…desi ne chinuim si ne dorim din toata inima sa-i ajutam sa evolueze din stadiul de bebelusi in stadiul de copii, invatandu-i SA VORBEASCA si SA MEARGA !!! Nu sa taca si nu sa stea jos, cu capul plecat, intr-o idioata obedienta fata de noi!!

Nu sunt adepta rebeliunii.
Dar incerc sa le las mintea libera. Veghez la integritatea lor fizica, dar le las mintea sa zburde. Sa ia singuri decizii. Sa invete sa spuna ce gandesc si apoi sa actioneze. Sa-si asculte si sa-si urmeze instinctul. Sa invete sa se uite in ei si catre ei si sa se ia in seama. Sa nu se lase influentati si sa nu se plece decat in fata vrerii lor.

Viata pe care le-am dat-o nu e a mea, e a lor. Au de experimentat si de invatat, si din bune, si din rele. Vor gresi, vor suferi, se vor ridica si vor merge mai departe. Vor invata sa traiasca! Nimeni nu are dreptul sa le spuna cum sa faca asta, nici macar eu, ca parinte!