Ma tot intreb cum li s-a inoculat oamenilor ideea ca daca platesc, primesc ceva pe masura banilor dati. Adica ceva valoros. Am fost invatati ca valoarea lucrurilor sta in bani. Cu cat e mai scump, cu atat e mai bun. Daca dau bani, e clar ca voi primi ceva cu greutate in schimb.

Par exemple, as putea sa ma simt mai bine daca in loc sa merg la psiholog(aici ma refer la momente de descarcare, normale si nu la cazuri care chiar necesita ajutor avizat) as suna/m-as intalni/as discuta cu o persoana draga mie care stiu ca m-ar asculta si de la care poate as primi chiar si niste sfaturi de bun simt?

Probabil ca da, facem si asta, dar o facem numai cu scopul de a ne usura de povara de moment. La sfaturi nu prea aplecam urechea, consideram ca daca nu vin din partea cuiva scolit in domeniu, caruia trebuie sa-i platim pentru ele, cat si pentru timpul de a ne asculta, nu sunt bune de luat in seama.

Oamenii nu sunt invatati sa primeasca gratis nimic. Sau mai bine zis nu eticheteaza ca fiind de calitate lucrurile pentru care nu platesc. Asta inseamna marketing for everything.

Cutumele societii de consum ne invata sa nu oferim fara sa primim ceva in schimb, sa nu cumparam ceva valoros decat daca are un pret scump, sa nu ne dam degeaba, trebuie sa ne stabilim o valoare care sa cantareasca la fel de mult cat greutatea noastra in cea mai pretioasa piatra ori moneda.

Apoi si in relatia cu copiii nostri, cumva ni se inoculeaza aceleasi concepte. Daca nu-ti imbraci copilul de la cele mai tari magazine(cu preturi scumpe, se-ntelege), daca nu-l dai la toate optionalele posibile(chiar daca asta inseamna sa-l chinui si sa-i furi din timpul jocului, din timpul copilariei lui, care este doar al lui, acum, aici), daca nu il dai sa invete toate limbile pamantului la cele mai prestigioase scoli, costisitoare, de altfel, daca nu faci in asa fel incat tot aspectul lui exterior sa fie impecabil, cel mai frumos, cel mai bine imbracat, cel mai studios, primul la toate concursurile, cel mai cuminte, cel mai obedient, cel mai mai si mai mai dintre toate, atunci se cheama ca nu-ti valorizezi copilul.

Nu-i creezi acea fata comerciala atat de necesara pentru acceptarea lui in sablonul fitos si ultravalorizat al unei societati de parinti maniaci, ferm convinsi ca banii multi pe care ii castiga trebuie musai bagati in fundul copilui pentru aurirea imaginii lui prin comparatie cu alti copii. Si nu numai a populatiei piticoate, ci si a propriei imagini de calauzitori seriosi, ambitiosi, determinati, gata sa faca atacuri de panica daca bietul copil se abate de la calea batuta cu nestemate pe care i-o asterne parintele la picioare.

Nu vreau sa sune a exagerare. Ca nu asta mi-e scopul. Vreau sa sune a semnal de alarma.
Daca lumea din afara ne cere sa ne conformam ca sa putem trai zilnic, adica sa dam bani pe mancare, imbracaminte, servicii etc, in casa noastra, in interiorul familiei, fiecare persoana ar fi bine sa fie valoroasa pentru ceilalti si pentru sine, valoarea fiecaruia sa insemne mult pentru grup si prin grupul din care face parte. Sa nu aiba parte de conditionari.
Sa cantareasca enorm in ochii celorlalti prin insusi faptul ca exista si se trage din acelasi sange. Sa fim suportivi. Implicati.
Sa ne crestem copiii cultivandu-le valori adevarate, care sa razbata in timp, care sa nu le creeze probleme de adaptare sau traume cand viata li se schimba radical si pierd toate lucrurile care erau masurate in bani si bunuri materiale.

Sa-i invatam ca iubirea e gratis(nu iubim pentru ca suntem iubiti sau pentru a fi iubiti), ca prietenia vine din suflet si inseamna sa relationezi frumos cu o inima asemeni tie, ca banii sunt doar un mijloc, nu un scop si ca fericirea lor nu depinde de ei. Sa-i invatam sa se ataseze de oameni, nu de lucruri. Sa se intovaraseasca cu persoane care gandesc la fel.

Sa inteleaga ca sunt multe aspecte (bune, frumoase, sanatoase) pe lumea asta care ne pot veni gratis. Trebuie numai sa deschidem bratele si inima pentru a le primi.

-Buna ziua.
-Buna ziua.
-Vreau sa cumpar un zambet de copil, va rog! Cat ma costa?