As vrea sa pot fi toata viata prietena copiilor mei, partenerul lor de joaca, bratele intre care plang si rad, umarul pe care se sprijina la bine si la rau.

As vrea ca ei sa inteleaga ca mami si tati sunt oameni reali, care au si zile bune,si zile rele, care pot fi fericiti ori tristi.

As vrea sa-i invat sa fie autentici, sa fie ei, sa spuna ceea ce gandesc despre persoanele si lucrurile din jur.

As vrea sa fiu parintele care spune cu usurinta “imi pare rau” sau “am gresit”, fara sa vad in asta un mod de a ma arata inferior lor, ci mai degraba real, uman.

As vrea sa-i pot asculta mai mult si sa pot vorbi mai putin.

As vrea sa le arat ca ii respect, chiar daca sunt mici, mai mici decat mine. Sa simta ca pot avea pareri, preferinte, ca varsta nu inseamna decat experienta in plus, nu si pretentia de a detine adevarul absolut.
Continue reading →