Nu stiu ai vostri copii cum sunt, dar ai mei se dragalesc toata ziua si in toate felurile. Atat de divers si asa de intens incat se lasa de cele mai multe ori cu ditai cucuiele, mai ales pe fruntea delicata a don’soarei sau cu bumbaceala serioasa cand pustiu’ e suparat tare.
Ati inteles perfect! Desi n-are decat un an, juniorul a inceput deja sa se impuna in joc, sa ceara ce-si doreste, sa traga de jucarii, sa tipe, sa se desfasoare… Sor’sa, fetita, na, e mai delicata, il priveste intelegatoare si amuzata. Tipa si ea, bineinteles. Si da, il provoaca si ea de multe ori. Cred ca-i place sa vada cum reactioneaza.
Si vede destule. Ultima metoda a bebelusului suparat este sa dea cu capul. Cap in cap, cap in gura si daca sor’sa nu-i prin preajma se mai da si cu capul de canapea cand nu-i convine ceva. Eu mi-s cam mirata de aste apucaturi baietesti testosteronice, ca n-am crescut decat fetita pana acum, adica am vazut finete, delicatete, blandete, mieunat dragastos, nimic asa bataios fiziceste. Dar experimentam si copilaria baieteasca si, mai ales, modul de interactiune dintre ei.
In rest, toate bune, se joaca, se chitaie, se alearga, se ascund, bebelacul e chiar stimulat sa invete mai multe si mai repede ca sa poata tine pasul cu ea. Frumoasa si emotionanta joaca lor. Pana la subminarea puterii masculine. El are asa o mutrisoara serioasa, pare suparat tot timpul si cand nu-i mai place joaca sau este prea obosit si este inca prins in interactiunea lor, incepe sa dea cu capul. Jap-jap, sor’sa tipa, el tace si o bumbaceste pe muteste pana se satura, da’ nici mandra nu s-ar da dusa de sub capatanile lui. Sta acolo s-o incaseze ca sa vin eu si sa vad ca frate-su e ala rautacios. Si, implicit, vinovat de incaierarea lor.
Ceea ce imi place la ei este ca, desi au si momente de-astea de disputa, trec foarte repede peste ele si obisnuiesc sa relationeze frumos, sa se joace, sa danseze, sa rada foarte mult.
E terapeutic sa le auzi chicotelile si sa-i privesti cum se bucura unul cu altul.